Disclaimer, ca să încep cu treaba asta: sunt fascinat de poveștile lui Thor și ale celor din jurul său în volumele de benzi desenate Marvel. Cred că am cele mai multe reviste citite în jurul mitologiei nordice, mai multe decât cu Spider-Man sau Avengers, de exemplu.

Iar Ragnarok rămâne și acum -după ce am văzut deja Love and Thunder- cel mai bun film MCU în opinia mea. A fost și filmul în care l-am descoperit pe Taika Waititi, de stilul căruia m-am îndrăgostit instant, și care a confirmat ulterior cu minunăția de Jojo Rabbit, un film premiat la Oscar în care regizorul joacă rolul unui Hitler prieten imaginar pentru un tânăr cercetaș nazist; e un deliciu, îți zic.

Cumva Waititi a ridicat standardul atât de mult cu Ragnarok încât îmi pare rău de oamenii care nu se pot bucura acum de Love and Thunder doar pentru că nu e la același nivel. Da, ok, Ragnarok e mai bun, dar asta poate și pentru că a avut un alt material sursă, cu seria Planet Hulk ciocnindu-se practic cu apocalipsa propriu-zisă a zeilor, introducerea Valkyrielor și a Helei, plus prezența unui personaj anume a cărui absență s-a resimțit în noul film Thor: fratele său, Loki, care are acum propria serie pe Disney+.

Thor: Love and Thunder poate fi cel mai bine definit ca un redemption arc pentru Natalie Portman și personajul ei, Jane Foster. Ca să înțelegi mai bine ce înseamnă asta, gândește-te la seria Obi-Wan Kenobi, lansată recent pentru a aduce în prim plan un personaj cu un potențial enorm, dar care a dispărut nejustificat din lumina reflectoarelor. Portman a plecat din MCU după Thor: The Dark World pentru că a simțit la vremea respectivă că nu e ce trebuie pentru ea.

Trebuie să înțelegem acum, privind retrospectiv, că la momentul acela, în 2013, varianta Mighty Thor a lui Jane Foster efectiv nu exista. Marvel a introdus propriu-zis personajul ăsta prin 2015, moment în care Thor Odinson devenise nedemn de a mânui Mjolnir, însă revealul care s-o arate pe Jane sub masca lui Mighty Thor a venit chiar și mai târziu. Practic cititorii n-au știut cine e de la început, lucru care e evident imposibil de gestionat într-un film. Am zis treaba asta ca un context, ca să înțelegi cum a căpătat popularitate Jane Foster și varianta ei de Thor și de ce readucerea ei în MCU a fost o idee excelentă.

De o poveste similară a avut parte și principalul antagonist al filmului, interpretat aici absolut superb de Christian Bale. Gorr the God Butcher e un personaj relativ recent în universul Marvel, debutând abia prin 2013. S-a remarcat destul de repede ca fiind un succes în rândul cititorilor, iar acum ocupă un loc de cinste în galeria villainilor lui Thor, alături de Loki sau Malekith. Treaba asta ne arată cât de mult a evoluat Universul Cinematografic Marvel, care aduce în scenă personaje care efectiv nu existau la momentul lansării din 2008.

În Thor: Love and Thunder Waititi ne arată c-a înțeles ce fel de actor e Chris Hemsworth și știe cum să-l pună în evidență prin momente comice și dialoguri stânjenitoare. Vedem aici și cum s-a schimbat Thor odată cu actorul care-l portretizează, de la zeul războinic, cu barbă și sprâncene vopsite pe care-l vedem pentru prima oară în 2011, la acest viking spațial delăsător și conștient totodată de propria-i putere.

Chimia dintre el și Natalie Portman e evidentă și-ți dă senzația că n-au trecut aproape zece ani de la ultimul moment în care i-am văzut împreună. Sunt momente în care Hemsworth își acceptă statutul secundar și joacă pentru a-și pune în evidență partenera; de unde înțelegem destul de limpede că acel Thor din titlu nu se mai referă la unul singur, ci la două personaje de această dată.

Dar principalele atuuri cu care vine Love and Thunder sunt pe partea de imagine, unde stilul colorat și jovial al lui Waititi este evident în fiecare cadru. Tranziția dintre culoare și non-culoare într-unul dintre momentele cheie ale filmului ne arată granița subțire între comedie, entertainment și o suferință reală dată de presiunea destinului.

Deloc de neglijat și coloana sonoră care ne încântă cu titluri precum Paradise City, Sweet Child o’ Mine sau Welcome To The Jungle de la Guns N’ Roses.

Cred totuși că noul film Thor neglijează povestea în favoarea unei prezentări cât mai comic accurate a personajelor și trăirilor lor, exact așa cum sunt redate ele în benzile desenate Marvel. Cu o durată relativ scurtă (de doar două ore) comparativ cu restul producțiilor MCU, Love and Thunder pare să aibă un fir narativ alert care nu are alt scop decât să omagieze personajul lui Portman și relația celor doi Thori.

Bale este incredibil în varianta unui Gorr tulburat și sociopat, pe care Kevin Feige și restul echipei au încercat să-l delimiteze cât de mult posibil de Voldemort, dar care-ți va aduce aminte oricum de antagonistul lui Harry Potter. Cu toate astea, dincolo de interpretarea lui Bale, simți că lui Gorr îi lipsește ceva care să-l aducă mai aproape de public; e ca o flacără puternică, ce arde rapid și se stinge.

Mixed feelings am și pentru Russell Crowe în rolul lui Zeus, nu neapărat pentru portretizarea caricaturizată a zeului suprem din mitologia greacă, dar parcă accentul lui elen ușor forțat m-a deranjat mai mult. Până la una dintre cele două scene post-credit din final (la care-ți recomand să rămâi în sală) am avut senzația că singurul scop al lui Zeus a fost, așa cum reiese încă din trailer, să ne arată minunăția aia de corp al lui Hemsworth, sculptat și conturat cu dalta.

Având amprenta lui Taika Waititi peste tot și beneficiind de niște actori care se mulează perfect pe personajele lor, Love and Thunder este o aventură încântătoare vizual, foarte entertaining și numai bună de savurat pe ecranul IMAX de la Cinema City.