Se gândea Oprescu în urmă cu cinci ani, când s-a apucat el să ridice cel mai grandios proiect al mandatului său, magnificul Stadion Naţional, că la doar câteva luni după Apocalipsă, cele peste 55.000 de scaune ce-l acoperă nu vor fi suficiente pentru mulţimea frenetică ce doreşte să-l calce în
Vai dar ce-mi place mie ţara asta! Cum stă ea aşa, de parcă ar fi Dory (n.red. peştele albastru din Finding Nemo), aşteptând să fie mâncată de un pescăruş alcoolic. E deja un brand, iar atunci când te gândeşti la Românica, nu mai ai nevoie de absolut nicio prezentare. Precum
„E dimineață, e devreme/ Mă simt cuprins de-o mică lene,/ Mă-ntreb din nou care e rostu`/ Mă-ntind uşor şi râd ca prostu`…” Mi-am început ziua cu versurile astea, şi mi-au făcut-o mai frumoasă; mi se pare corect să-mi încep articolul tot cu ele. 🙂
Cam asta se întâmplă după trei săptămâni de vacanţă: ne petrecem ultimul weekend plângându-ne de milă că urmează să reintrăm într-o rutină obositoare şi cu mult depăşită de aspiraţiile noastre nebuneşti. Şi ne aducem aminte de primul pahar de vin pe care l-am băut în noaptea de anul nou, suspinăm,
E uimitor cât de multe se pot schimba, cât de rapid; lovim cu putere asfaltul rece, sau pământul moale de sub noi, în goana aceea nebună către evoluţie, iar atunci când o atingem, ne temem că ea nu arată deloc precum acea poză palidă ascunsă în imaginaţia noastră bolnavă. Atunci
20 decembrie ’12. Ultima zi înaintea unui sfârşit anunţat de măcar 50 de ori până acum. Am 17 ani şi deja am trecut peste vreo 4-5 apocalipse, aşa că o invit pe următoarea să dea tot ce are mai bun. Asta dacă, desigur, nu îi e frică să îşi facă
„Bersekutu Bertambah Mutu” Aşa începe totul; nu vă chinuiţi să traduceţi, ci doar să înţelegeţi. E în malaeză, reprezintă nici mai mult nici mai puţin decât motto-ul naţional al ţării, şi se traduce simplu: „Unitatea înseamnă putere”. Îmi permit să merg mai departe, şi să afirm că, într-o societate atât
Am întrebat cândva, pe cineva, poate pe mai mulţi, ce consideră ei a fi „cel mai puternic sentiment”. Răspunsul este, cu siguranţă, unul singur; fiecare dintre noi, atunci când se gândeşte la un sentiment, când aude acea noţiune abstractă a unei emoţii atât de profunde, îşi îndreaptă toate gândurile către
Am mai scris despre asta, scriu pentru încă o dată, şi, foarte probabil, voi continua să mai scriu. Scriu aici pentru că, într-o ţară liberă, doar astfel mă pot exprima, fără să risc să-i fac o vizită liceului meu în vară. Sau poate risc; dar, chiar şi aşa, îmi asum.
Ante-Scriptum: abia acum, după destul de mult timp pierdut, îmi dau seama cât de mult mi-au lipsit părerile din jur; mulţimea de oameni, de opinii, de argumente pro, sau contra, care mă învăluie la publicarea fiecărui articol nou, este o senzaţie extrem de plăcută, şi de care chiar mi-a fost
